samba (II)

bate lata – ivete sangalo – my fav

samba (I)

2-3 cuvinte

Herta Muller

Unii scriitori caută să povestească despre chestiuni minore, banale, pe diferite tonuri. Şi o poveste de dragoste (sau mai ales, ea) sfârşeşte, de multe ori, într-o chestiune minoră. Sau, altfel spus, o poveste de dragoste e o chestiune minoră în raport cu o poveste de soartă, de confesiune. Unii scriitori se disculpă de actul lor artistic, mimetic, invocând soarta şi experienţele care, ele din proprie voinţă, se cer a fi expuse. Unii scriitori scriu despre nimica toată şi o fac bine. Alţii scriu despre viaţa lor tulburător de personală, căutând explicaţii şi uitări, şi o fac remarcabil.

La noi, problema cu dictatorul şi cu artiştii blestemaţi care pleacă în ţările calde ca să-şi poată cuceri libertatea necesară creaţiei e cunoscută. O Ligă a lor n-ar fi de mirare, deşi mulţi dintre ei au lăsat şi ţările calde pentru altele, necunoscute. Tuturor dictatorul le-a furat o viaţă şi le-a dat o alta, compensatorie, târzie, dar certă: o viaţă de martir, de zbucium interior ce antrenează, post-factum, şi alte obsesii, al naibii de potenţatoare în conturarea ideii de supliciu total, precum şi o recunoaştere literară pe măsura suferinţelor lor exemplare.

O aglomerare mai mare de fire întinse, drepte şi dese, de indicatoare ce arată drumul, culmea, drept, dintre amintiri, născociri, năzuinţe, temeri, fobii, angoase şi Cuvânt, mai rar. E o aglomerare în care toate Cuvintele poartă mesaje, sensul global al cărţii (oricare dintre ele) fiind tacit, sub formă de mozaic. Ironia e că şi autoarea se arată nefericită de dublarea gândurilor prin cuvânt: Doar gândirea vorbeşte cu totul altfel cu sine însăşi decât vorbesc cu ea cuvintele.

Simţindu-şi prăvălirea cuvintelor ca pe o încercare ratată de a scăpa de capcanele obiectelor spirituale, autoarea continuă în forţă aceeaşi prăvălire, nimicul câştigat izbitor în primele pagini deplasându-se înăuntru, acumulând totodată greutate, tăiş şi viziune. Toate se leagă, poezia e acolo unde e şi tâmplărie, şi crimă morală, şi organe închipuite retezate. Existând un eşafod încărcat, vulcanic, nelimitat, se poate construi oricum. Oricum va ieşi o poveste.

Povestea ţesută intuitiv şi obscur mi-o aduce înaintea ochilor pe Virginia Woolf. În Valurile, vocile înspăimântătoare ce joacă un scenariu fin al propriei sale nebunii aduc a Lola, Kurt şi Georg din Animalul inimii. Acelaşi unghi, aceleaşi fiinţe debile separate de un perete de sticlă, din faţa căruia scriitoarea povesteşte ce vede. Nu e vorba de pură imaginaţie, ci de trăirea unei fabulaţii. În autobiografie (Regele se-nclină şi ucide), autoarea a precizat cum se gândea ea să-şi pună capăt zilelor: …m-am gândit să-mi pun capăt vieţii ăsteia de rahat şi să mă înec în râu. Tot nu învăţasem să înot, şi asta era bine. Dar, pe de altă parte, uram perfidia apei. Cu toate astea, ajunsă la malul râului, mi-am vârât în buzunarele de la palton două pietre mari. Aici, englezoaica a fost mai bolnavă.

Conştiinţa răului îndurat aduce cu sine un soi de transă, toate vor fi nefaste, copiii sunt viitoare cadavre, spaţiile sunt brăzdate de scări, bârne, uşi, paliere, iarba e un alt covor mizer, călcat în picioare, cuiburile sunt goale, şi niciun cuvânt despre dragoste.

După ce i-am citit discursul de la Nobel, a fost ca şi cum nu l-aş fi citit. La ce să mă aştept de la o minte ca a ei care câştigă o distincţie?

Mi-a provocat o uimire gravă, fiinţa ei umple paginile, iar modul distant, clar, chiar semeţ de dispunere a cuvintelor, o legitimează (vorbă furată de la un înaintaş):-). Are acea forţă de a înăspri cuvintele, de a şi le ordona, chiar dacă ele sunt asemenea pietrelor. Securitatea, căci ea e cauza tuturor relelor, a scos de data asta la iveală un Nobel.

CP, dulci ca mierea

Ziua de azi mi s-a scurs ca şi pe vremea când eram de vârsta majoratului. In slow motion. Am rămas cu câteva senzaţii prelungite, naturale, şi n-am făcut risipă de grabă odată cu întâlnirea lor. A fost bătrânica din troleu, dimineaţa, care s-a suit în maşinărie şi care tot insista să-i închidă uşile. Am râs drăgăstos şi i-am zis să se oprească, uşile se închid singure. M-a privit înapoi ruşinată.

Apoi a fost momentul cu titlurile de cărţi de pe rafturi. Am dat de Herta Muller, despre care voi scrie cât de curând, Regele se-nclină şi ucide şi Animalul inimii fiind cărţi care cu siguranţă îmi vor rămâne. Ştiu şi ce anume îmi place, ştiu şi de ce  îmi place. Desigur, la final l-am pitit şi pe Siddhartha în acelaşi năvod.

A urmat momentul milenar în care, singură cu tata, după cearta-drog-medicament-reconciliere, am mâncat cartofi prăjiţi. Singurul motiv pentru care am consumat respectivii cartofi a fost că au fost hrană pregătită de mâinile lui hidoase, distorsionate, umflate şi netede.

La prânz, am dormit aproape 2 ore. M-am trezit buimacă, dar distrată. Ce draq? Atâtea lucruşoare hazlii…Nu am mai dormit de prânz de pe vremea lui Andre, când izola camera de lumină şi zgomot, şi-şi lăsa tensiunea să-şi schimbe denumirea în hipo…

După care citesc cu ardoare, o frază în câteva clipe, şi fac ce nu fac niciodată: subliniez rânduri întregi cu creionul.

Şi vine şi momentul care mă readuce cu picioarele pe pământ. A fost nasol şi nu insist. Mă bate gândul să fac o plimbare, să-mi despletesc creierii, şi mă bate gândul să fac o vizită unei cunoştinţe, la spital. Intru, şi dau de SMURD. Ajung la salonul 25, şi acolo lumea era vânătă, în dureri şi insomniacă. Şi mă bate gândul să plec.

Ajung acasă cu o stare întunecată ca şi cerul (ceaiul) de la miezul nopţii.

După care i-am adus la mine pe Ana şi Oli, şi m-am înseninat.

î

Cristea Bianca

Bianca şi-a tras rochie de mireasă, San Patrick 2010 Colleccion, singura rochie (cu voal spaniol, oval, lung, brodat) care îi spune tinerei cât e de frumoasă.

Pre-Fall 2010

Oscar de la Renta

Lanvin:

Mâine plec în Sighişoara. Andy şi Roger n-au decât să-şi facă de cap. Le doresc o finală de 5 seturi, cu cel mai lung decisiv din istorie, să le tihnească de el tot sezonul. Cum era de aşteptat, fără Rafa (=fără încrâncenare, pasiune, plăcere), turneul e total neinteresant. Până şi pe Tsonga l-aş dori mai mult în finală. Bine-ar fi!

painters

Azi s-a întâmplat. Am ocupat locul de lângă pictor. Singurul loc rămas liber. Şi am vorbit ca din ciudă, eu primul cuvânt, şi-apoi el-următoarele mii. Când vrea să explice un lucru, se foloseşte de culori. Degeaba spui că-i verde când, de fapt, e roşu…Când râde, o face colorat.

Azi, pantalonii îi erau negri. Geaca era albastră, iar geanta-mov. În mână ţinea o ramă de statura mea . Degetele lui mi-au amintit de un tânăr trudit de muncile câmpului, unghiile-i erau conturate de un şănţuleţ de piele aspră, moartă. Mi-a spus cine e şi cum se numeşte. Deşi ştiam, doar i-am văzut expoziţiile din jsgflqşkdllaşsokp. Dar nu i-am arătat. Nici măcar nu m-am arătat surprinsă.

Masa, felicitările şi dansul vor avea loc în altă viaţă, când vârstele vor fi mai omeneşti, şi distanţele mai blânde.

A coborât în faţa bibliotecii, din nou, eu am mers cu o staţie mai departe. I-am spus lui iubitu că am vorbit cu tipul onecolored, şi zbenguiala din minte a cedat. Tipul era un pictor, my love, tare haios, ne-am întreţinut pe serpentine într-un mare fel. Se ţine bine, la 60 de ani, noroc cu barba albă, că-i dă tot în vileag: şi vârsta, şi caracterul.

De când a început openul australian, îmi încep zilele la 4-5 in ză morning. Mâine joacă Rafa cu british guy (Andre, nu zâmbi), şi tare cred că Rafa e peste Andy. La fel cred că e timpul de niscaiva acţiune în Melbourne, mă aşteptam la mai mult de la Gonzo cu Andy Roddick, sau de la Federer cu Hewitt. Mă refer la meciuri, nu la jucători. De iese Rafa, mi-e că devine anost. Nu tu bananas, nu tu proposals, nu tu bees.

Recitesc una dintre cărţile (nu romanele) mele dragi scrise de Hesse, sorb fiecare cuvânt, mă inspiră şi mă linişteşte, şi mă bucură. Nu ştiu dacă Hesse a cunoscut India până la Narcis şi Gură-de-Aur, dar îmi vine-a crede că aici a presimţit-o. Îmi pare o stâlcire a religiei, fie că e buddhistă, teosofică sau de altă factură, o stâlcire a romantismului şi o stâlcire a incursiunii psihologice-psihanalitice într-o serie de personaje de pe acelaşi palier spiritual. Diferenţele între personaje, ca şi constructe, sunt uriaşe, ceea ce le individualizează fiind contextele, lumile spre care sunt osândite. Lumile-mame, după cum ne prezice începutul, şi după cum se adevereşte pe ultima filă a cărţii. Intuiţiile lui Narcis şi reveriile lui Goldmund, orchestrate în mânăstirea din Mariabronn, plămădesc o poveste deloc siropoasă, ca subiect, dar extrem de rafinată şi de generoasă, ca mesaj literar.

Mi-e lene să caut linkuri, dar ţin minte că am dat cândva peste nişte picturi realizate de Hesse, erau atât de simpliste – peisaje de natură în culori vii, ceva copaci, dealuri şi câte-un soare.

Sucă, Sică, Silă.

Mă întreb cum au curaj, unii, să scrie. Să creadă că scriu, şi să creadă că acolo, printre rânduri, e locul lor. Cum îşi pot imagina că a te plimba în fundul gol în piaţa publică e echivalent cu un act nobil ? Degetele lor pline de resturi alcătuiesc un univers mizerabil, jignitor, demn de dispreţ. Poezia e, pentru aceşti frustraţi, o meserie. Sau o boală. Se iau cuvintele, se scuipă, şi se aruncă, arogant şi stupid, prin lume.

Există oameni mărunţi cu gura mare, şi oameni neînsemnaţi pentru adevăratul mers al istoriei. Sunt utili, şi ei, ca exemple de aşa nu. Doar personaje caraghioase, ce agită apele doar pentru că mintea lor îngustă şi puturoasă nu poate sta mărginit, să nu le cunoască nimeni. Sunt oameni care mă repugnă, cărora le-aş interzice cu desăvârşire să cuvânteze în faţa copiilor mei. Sunt cei recoltaţi de tsunami-ul permisiv şi orb numit arta celor mulţi şi proşti.

Oamenii mari m-au învăţat că valorile se respectă. Femeia se respectă. Desigur, literatura înghite tot, mai nou, e un spaţiu întins unde se pot spăla picioare, sau întinde rufe la uscat. Literatura e fumătoare, curvă, bordel, plurisexuală, leneşă, lascivă, râgâie şi miroase a zmeură, toate în acelaşi timp. Literatura practicată orgiastic e un semnal al unui om moralmente decăzut, care de fiecare dată când deschide gura, greşeşte.

Când mă gândesc la emotivul Marius Conkan, la studentul căruia-i tremura vocea la prezentarea unui subiect oarecare la un seminar, dar care se crede o autoritate în lăbărţatul peisaj literar contemporan, mi-e milă. E mic şi neînsemnat, şi atacă aidoma câinilor ce nu au ce să muşte. E un personaj mic şi nefast, dizgraţios. Şi m-am săturat de crunta-i prostie de a-şi expune invidiile, frustrările şi limitele în aceleaşi locuri în care se perindă, ca din întâmplare, oameni valoroşi.

L-am zărit în Napocensis, şi, mai nou, i-am citit neobrăzările în reţeaua literară. Aruncă, desigur, cu poezii în stânga şi-n dreapta, închipuindu-şi că sunt…nestemate. Citez:

când rămân fără bani ţigara e obiectul meu de lux.
când mă părăseşte iubita găsesc mereu pe altcineva.
e mai dureros să nu ai bani de ţigări
decât să rămâi fără femei.

enea mi-a spus că nuferii nu cresc între coaie
şi are dreptate,
mulţi au scris despre nuferi,
coaiele mele sunt pline de nuferi uscaţi.

enea mi-a spus că nu scriu bine
nici măcar în zilele mele frumoase,
zile frumoase însemnând câteva beri
şi un sendviş din piaţa lucian blaga.

Şi nu m-ar fi deranjat cu nimic. E liber să scrie, în hârjoneala lui cu poezia, după cum i se scoală. Dar să comenteze cu degetele lui soioase despre Luigi Bambulea (un tip de un nivel superior evident, care în veci nu se va coborî să-l dăscălească pe muritorul de rând, ori să-i replice) atât de pueril şi de libidinos precum a făcut-o (în reţeaua literară), mi se pare de neacceptat. Fiind vorba despre Ioan Pintea, permiţându-şi să-şi strecoare coada într-un mediu atât de diferit de mahalalele lui doar ca să împroaşte ce scrie, mi-a creat un disconfort insistent. Un om cu un asemenea caracter e nociv pentru cartea de vizită a tinerei generaţii de scriitori.

Ce mă surprinde e că există omuleţi pentru care acest omuleţ de hârtie există.

din culise

În fiecare ianuarie mănânc ciocolată de casă cu stafide, alune şi arahide. În fiecare ianuarie lucrurile se schimbă simţitor .

mijloace de transport

Încerc acum să descriu un bărbat pe la vreo 57 de ani, să înţelegeţi şi voi de ce navetismul oraş-oraş înseamnă, uneori, destindere. Păi se vede de la distanţă că e pictor, sau, mai în general spus, artist. Poartă mereu o geantă haioasă pe umeri, ba de poştaş, ba de miliţian, ba de student, ba de şcolar. E întotdeauna îmbrăcat într-o singură culoare, cu mai multe tonuri şi nuanţe. Azi a fost în verde: verde-pal kakios în palton, verde-catifea raiată în pantaloni, verde-închis în bluză, verde-maroniu în gulerul cămeşii ce se întrezărea cuminte la baza gâtului, verde-fosforescent în şireturile bocancilor cărora eu, una, nu le pot rezista, şi verde-murdar în pălăria de, desigur, pădurar.

A vorbit prostioare cu şoferul(despre vânătoare, despre Opelul din Austria, despre oamenii care sunt …citez: duşmanii propriilor lor gene şi care ar trebui să fie exportaţi fiecare, singur pe câte o planetă, despre poliţiştii ce guvernează străzile giudeţului şi care, mulţi dintre ei, l-au avut ca dascăl), a privit mereu înainte, aplecându-se din când în când înspre şofer, să se asigure că e auzit. Pare-mi-se, nu şedea confortabil, spaţiul era mult prea strâmt pentru amploarea hainelor dânsului ce, nu ştiu cum, parcă ocupau mai mult loc decât paltonul meu răsfirat în neştire. El stătea pe primul scaun pe dreapta, eu pe primul din stânga. Nu vorbea el prea interesant, dar presta un ton caraghios, grav şi ardelenesc totodată. Deşi nu vorbea cu pocituri şi anomalii lingvistice, avea un grai aparte. Zâmbeam şi în sinea mea, şi în afara sinei mele, de fiecare dată când el pierdea firul povestirilor şi o lua pe căi filozofice cu şoferul.(!?)

A vorbit şi cu o (un) oarecare dragă, a rostit acest apelativ de vreo 3-4 ori cu o oarecare admonesteală în glas, un soi de autoritate, de ascultă-mă, eu ştiu mai bine: La ce-ţi trebuie tuburi? Nu mai da banii pe aşa ceva, îţi dau eu câteva…ieşi mai bine aşa. Ce să cumpăr? Da unde crezi tu că găsesc eu aşa ceva? Am să încerc mâine, de fapt nu…mâine am treabă, poimâine am să-l caut să văd…Vorbeşte mai tare, e zacarm şi nu te prea aud. Intru în Dumitra, cobor Dealu’, acolo unde-s grajdurile. L-am văzut şi pe becisnicul ăsta, dar vorbim când ajung în Năsăud…

L-a rugat pe şofer să-l lase în faţa bibliotecii, şi-a luat planşele, şi a coborât.

Omul ăsta e mai siropos decât întreg Napocensisul iarna, îmi spun. L-am plimbat niţel de vineri până duminică, şi n-am rămas decât cu hohote de râs, aceleaşi pe care mi le împrumută Andre când îmi vinde câte-un pont ( comedie ). De data asta a fost Forgetting Sarah Marshall. În rest, a fost timp gol. De-aş mai fi stat măcar o zi, aş mai fi stat o zi.

Am aflat că acel local numit Klausen se transformă. Sau dispare. Hocus pocus preparatus.

Şi am aflat că my love se transformă. E tot mai uriaşă, ca la începuturi.

Au început tenismenii să dea în mingi, Soderling e acolo unde-i stă lui bine: out. De Rafa nu va fi primul, să fie Nikolay al ruşilor. Iarna e în ianuarie, ceea ce înseamnă că se împluntă acuş-acuş în mocirla primăverii, care se va zvânta de-abia în vară.

Închei cu imaginea unei fete (din acceleratul Timişoara-Iaşi, când mă întorceam din Napocensis) de vreo 30 de ani, plânsă, frumoasă, obosită, blondină, cu ochii verzi, gene scurte şi dese, ce-şi ascundea faţa, în reflectarea chipului străin din geam, de plâns. Citea Octavian Paler dintr-o carte galbenă.

Continui cu senzualitate, energie, cădere, cântec-manifest şi cântec-şoaptă -toate-dinspre un clebru nimeni. Take this Waltz, Leonard Cohen, după F. G. Lorca – Pequeno Vals Vienes:

En Viena hay diez muchachas,
un hombro donde solloza la muerte
y un bosque de palomas disecadas.
Hay un fragmento de la mañana
en el museo de la escarcha.
Hay un salón con mil ventanas.

¡Ay, ay, ay, ay!
Toma este vals con la boca cerrada.

Este vals, este vals, este vals, este vals,
de sí, de muerte y de coñac
que moja su cola en el mar.

Te quiero, te quiero, te quiero,
con la butaca y el libro muerto,
por el melancólico pasillo,
en el oscuro desván del lirio,
en nuestra cama de la luna
y en la danza que sueña la tortuga.

¡Ay, ay, ay, ay!
Toma este vals de quebrada cintura.

En Viena hay cuatro espejos
donde juegan tu boca y los ecos.
Hay una muerte para piano
que pinta de azul a los muchachos.
Hay mendigos por los tejados,
hay frescas guirnaldas de llanto.

¡Ay, ay, ay, ay!
Toma este vals que se muere en mis brazos.

Porque te quiero, te quiero, amor mío,
en el desván donde juegan los niños,
soñando viejas luces de Hungría
por los rumores de la tarde tibia,
viendo ovejas y lirios de nieve
por el silencio oscuro de tu frente.

¡Ay, ay, ay, ay!
Toma este vals, este vals del “Te quiero siempre”.

En Viena bailaré contigo
con un disfraz que tenga
cabeza de río.
¡Mira qué orillas tengo de jacintos!
Dejaré mi boca entre tus piernas,
mi alma en fotografías y azucenas,
y en las ondas oscuras de tu andar
quiero, amor mío, amor mío, dejar,
violín y sepulcro, las cintas del vals.