Încerc acum să descriu un bărbat pe la vreo 57 de ani, să înţelegeţi şi voi de ce navetismul oraş-oraş înseamnă, uneori, destindere. Păi se vede de la distanţă că e pictor, sau, mai în general spus, artist. Poartă mereu o geantă haioasă pe umeri, ba de poştaş, ba de miliţian, ba de student, ba de şcolar. E întotdeauna îmbrăcat într-o singură culoare, cu mai multe tonuri şi nuanţe. Azi a fost în verde: verde-pal kakios în palton, verde-catifea raiată în pantaloni, verde-închis în bluză, verde-maroniu în gulerul cămeşii ce se întrezărea cuminte la baza gâtului, verde-fosforescent în şireturile bocancilor cărora eu, una, nu le pot rezista, şi verde-murdar în pălăria de, desigur, pădurar.
A vorbit prostioare cu şoferul(despre vânătoare, despre Opelul din Austria, despre oamenii care sunt …citez: duşmanii propriilor lor gene şi care ar trebui să fie exportaţi fiecare, singur pe câte o planetă, despre poliţiştii ce guvernează străzile giudeţului şi care, mulţi dintre ei, l-au avut ca dascăl), a privit mereu înainte, aplecându-se din când în când înspre şofer, să se asigure că e auzit. Pare-mi-se, nu şedea confortabil, spaţiul era mult prea strâmt pentru amploarea hainelor dânsului ce, nu ştiu cum, parcă ocupau mai mult loc decât paltonul meu răsfirat în neştire. El stătea pe primul scaun pe dreapta, eu pe primul din stânga. Nu vorbea el prea interesant, dar presta un ton caraghios, grav şi ardelenesc totodată. Deşi nu vorbea cu pocituri şi anomalii lingvistice, avea un grai aparte. Zâmbeam şi în sinea mea, şi în afara sinei mele, de fiecare dată când el pierdea firul povestirilor şi o lua pe căi filozofice cu şoferul.(!?)
A vorbit şi cu o (un) oarecare dragă, a rostit acest apelativ de vreo 3-4 ori cu o oarecare admonesteală în glas, un soi de autoritate, de ascultă-mă, eu ştiu mai bine: La ce-ţi trebuie tuburi? Nu mai da banii pe aşa ceva, îţi dau eu câteva…ieşi mai bine aşa. Ce să cumpăr? Da unde crezi tu că găsesc eu aşa ceva? Am să încerc mâine, de fapt nu…mâine am treabă, poimâine am să-l caut să văd…Vorbeşte mai tare, e zacarm şi nu te prea aud. Intru în Dumitra, cobor Dealu’, acolo unde-s grajdurile. L-am văzut şi pe becisnicul ăsta, dar vorbim când ajung în Năsăud…
L-a rugat pe şofer să-l lase în faţa bibliotecii, şi-a luat planşele, şi a coborât.
Omul ăsta e mai siropos decât întreg Napocensisul iarna, îmi spun. L-am plimbat niţel de vineri până duminică, şi n-am rămas decât cu hohote de râs, aceleaşi pe care mi le împrumută Andre când îmi vinde câte-un pont ( comedie ). De data asta a fost Forgetting Sarah Marshall. În rest, a fost timp gol. De-aş mai fi stat măcar o zi, aş mai fi stat o zi.
Am aflat că acel local numit Klausen se transformă. Sau dispare. Hocus pocus preparatus.
Şi am aflat că my love se transformă. E tot mai uriaşă, ca la începuturi.
Au început tenismenii să dea în mingi, Soderling e acolo unde-i stă lui bine: out. De Rafa nu va fi primul, să fie Nikolay al ruşilor. Iarna e în ianuarie, ceea ce înseamnă că se împluntă acuş-acuş în mocirla primăverii, care se va zvânta de-abia în vară.
Închei cu imaginea unei fete (din acceleratul Timişoara-Iaşi, când mă întorceam din Napocensis) de vreo 30 de ani, plânsă, frumoasă, obosită, blondină, cu ochii verzi, gene scurte şi dese, ce-şi ascundea faţa, în reflectarea chipului străin din geam, de plâns. Citea Octavian Paler dintr-o carte galbenă.
Continui cu senzualitate, energie, cădere, cântec-manifest şi cântec-şoaptă -toate-dinspre un clebru nimeni. Take this Waltz, Leonard Cohen, după F. G. Lorca – Pequeno Vals Vienes:
En Viena hay diez muchachas,
un hombro donde solloza la muerte
y un bosque de palomas disecadas.
Hay un fragmento de la mañana
en el museo de la escarcha.
Hay un salón con mil ventanas.
¡Ay, ay, ay, ay!
Toma este vals con la boca cerrada.
Este vals, este vals, este vals, este vals,
de sí, de muerte y de coñac
que moja su cola en el mar.
Te quiero, te quiero, te quiero,
con la butaca y el libro muerto,
por el melancólico pasillo,
en el oscuro desván del lirio,
en nuestra cama de la luna
y en la danza que sueña la tortuga.
¡Ay, ay, ay, ay!
Toma este vals de quebrada cintura.
En Viena hay cuatro espejos
donde juegan tu boca y los ecos.
Hay una muerte para piano
que pinta de azul a los muchachos.
Hay mendigos por los tejados,
hay frescas guirnaldas de llanto.
¡Ay, ay, ay, ay!
Toma este vals que se muere en mis brazos.
Porque te quiero, te quiero, amor mío,
en el desván donde juegan los niños,
soñando viejas luces de Hungría
por los rumores de la tarde tibia,
viendo ovejas y lirios de nieve
por el silencio oscuro de tu frente.
¡Ay, ay, ay, ay!
Toma este vals, este vals del “Te quiero siempre”.
En Viena bailaré contigo
con un disfraz que tenga
cabeza de río.
¡Mira qué orillas tengo de jacintos!
Dejaré mi boca entre tus piernas,
mi alma en fotografías y azucenas,
y en las ondas oscuras de tu andar
quiero, amor mío, amor mío, dejar,
violín y sepulcro, las cintas del vals.
