despre dialogul dintre noi amândoi

Scrie un comentariu

aş putea spune multe nepovestite. Numaidecât. Dar n-am s-o fac, tocmai ce-a plecat… Mi-a adus tihnă, ştii, ori asta n-are preţ. Nu vreau s-o pierd.

Îţi scriu, aşadar, în tihnă, în prelungirea întâlnirii de seară, într-o clipă de prelungire a slăbiciunii de dinainte de întâlnire. Când sunt slabă, întâlnirile de seară sunt nimicuri. Când îţi scriu, nu mă întâlnesc cu nimeni. Eşti diferit de tot ce mă aşteaptă, ăsta ar fi începutul.

Dar mă aşteaptă o viaţă lungă, plină, resemnată.  Fără bătrâneţe, fără moarte. Vor fi zile neîncetate, liniştite şi calde, în ciuda tuturor celor ce-au fost cusute cu aţă albă.

Închei acum, ăsta ar fi sfârşitul.

scanning attachment for viruses…

Scrie un comentariu

Se făcea că aruncam cheile (de la mașină, apartament etc.) pe tejghea. Cizmele aveau tocul din lemn, ori asta nu era nimic. Cizmele aveau tocul înalt, pătrățos. Sus, un deget sub genunchi, se răsuceau. Pe dedesubt erau vișinii. Pe dinafară erau maronii. Rochia (că rochie purtam) nu mi-a rămas. Cizmele erau din piele întoarsă.

Intrarea era obligatorie. Ieșirea din ea se spulbera odată cu primul pas. Rămâneam.

Știu despre cine vociferau gurile de la mesele rotunde, cafenii. Sau nu știu. Noi eram trei la o masă, vorbeam cu o a patra la telefon, mesele erau rotunde, scrijelite, alunecoase. Ceaiuri, picioare, coridoare și o ușă cât casa. Muzica – o fi fost…

Tocurile erau, așadar, agățate de pardoseală. De plăcile reci de sub masa aceea rotundă care, odată, împiedica mișcarea aerului, a cercului. Aceleași ceaiuri. Acum însă mi se pare că masa nu stătea în loc.

O fi literatură din orice, cert e că am rămas.


formular individual de înscriere printre adolescenţi

Scrie un comentariu

M-am întors târziu din Napocensis şi am adormit la fel de repede. Se aşterne capul pe pernă, se cuibăresc picioarele înspre locul rămas gol din tot întunericul aşternutului, se adună palmele spre stânga, se aşteaptă două minute, se întoarce bezmetic trupul spre dreapta, şi ochii închişi se deschid şi visează.

Când m-am trezit, mi-am amintit că blogul e un loc unde pot să lipesc şi lucruri fără rost.

romanta ploii



into my arms

Un comentariu

[Hai, nu sunt sentimentala, sunt sincera. Imi place poza aceea in care privesti aparatul ca pe o femeie. Ii fi stiind ca te privesc eu, de asta.

Mai baiatule, cand blogul isi inchide ferestrele, intepenesc aparatul de tantari in priza si aprind lumina. Scriu pe lumina, cu mana in cerneala, pe foi de patratele. Povestesc de una singura pana ajung la tine, si-ti atribui raspunsuri. Nu c-as avea multe de intrebat. Nu c-ai avea multe de spus.

Si-atunci, ce?esti tot tu, fara indoiala, cu aceeasi expresie. nu-ti plac convulsiile in public, schemele cu lacrimi, romantele. nu-ti place sa uiti vreascurile aproape de foc, sa-mi vorbesti de parca am fi doi buni prieteni. mai iei pe ocolite sa ajungi la marginea subiectului, si de-acolo sa vorbim de tot ce nu ne intereseaza. Asta imi da de gandit.

...despre cum se face ca ne tot intalnim. Tu si cu mine. Nici nu stii cand anume, ce port pe umeri, ce varsta am. De cand suntem indragostiti, ne intalnim pe ascuns.]

telegrafic

Scrie un comentariu

intaia data cand incep cu titlul.

ca sa va spun ca mor incet cu wimbledonul asta, ca argentina e pe aceeasi parte a tabloului cu spania, ori eu le voiam in finala.

ca sa va mai spun ca vremea poate sa treaca frumos si (mai ales) cand ploua.

ca sa va spun ca innebunesc intr-o parjolire a timpului. iar oamenii varsatori isi dau intalnire.

ca sa va spun ca nu citesc nimic adecvat. doar ce-mi place.

ca sa va spun ca niciodata nu a existat vreun strop de indiferenta in bautura noastra.

stolul care inota pe sub pamant?

Scrie un comentariu

Am retinut din iubire atat cat am retinut din mersul pe bicicleta. Primele ore, pana la prima cazatura. Asta e o minciuna.

Ma distreaza si ploaia asta nebuna. Cade in rafale, in toane, se tranteste de pamant si se opreste brusc.

abierto

Scrie un comentariu

Am cunoscut o specie de barbat pe cale de extindere. Am stat la o poveste, un poco de juego, si tare m-am mai ras, sau ne-am ras, sau whatever. Am fost la inaltime, adica pe linia de plutire. Se intampla ceva cu zilele astea, eu o tot repet si nimeni nu ma crede. Oamenii no cambian. siguen siendo animales.

Ascult muzica de pe cel mai recent album al lui Bunbury, las consecuencias. toate piesele sunt (i)mortale.

A fost o zi nedorita ( ca mai toate duminicile ), dar placuta. Ploaia s-a scurs moale, catifelata. Ba chiar am si iesit la viata, pe strazi adica. Adica pe trotuare. M-am tot gandit la primii ani, si i-am tot invocat, si m-am tot catapultat eu prin preajma lor, sa vad de au fost asa cum mi-i amintesc eu. Si acolo am dat de omul de langa mine, neschimbat.

Si de-as fi in al noualea cer, as fi la fel. as dori un cer mai inalt.

La vida sigue.

primavara a esuat

Scrie un comentariu

Mi-am amintit de Blow, filmul in care Johnny face pe George.

Rochia by Tina zace desfacuta, despuiata, dezghiocata pe pat. Ma intreb de nu cumva e un port popular al vreunui popor sud-american.

Daca s-ar amana vacanta, vacarmul ar ajunge o implozie.

Stiu, e martie, luna din care am iesit indragostita.

buchet mireasă orhidee

Scrie un comentariu

Niciodată n-am cunoscut Nasvodul la sfârşitul iernii. Treceam peste zile tocmai când Dochia îşi lepăda cojoacele, săltam orânduielile juvenile de bucurie că asfaltul e întins  sau că seara întârzie la cină. Anotimpul din mine era cel real. Se sfârşea iarna, şi martie mă trimetea la şcoli, într-o sală festivă, să ascult marii oratori cum bâlbâie strofe despre femei. Martie al meu îmi atârnase un şnur roşu la gât şi mă vârî într-o sală festivă. Acolo gheaţa nu avea condiţii propice să se dezvolte, drept care hotărî să-i dea drumul în jos, nimicitor. Ţin minte că purtam cămaşă, obiect descoperit de-abia prin facultate, şi eram profund nesigură de ambalajul pe care-l propuneam unei întâlniri de destin. Şi eram însoţită de una dintre colege, într-un protocol de evitare a apropierii. Şi apropierea, când s-a produs, nu a exclamat acel BOOM, ci a tăcut MÂC.

Cad cuvintele în vorbe, şi Nasvodul alege să tacă. Poate un vulcan a erupt şi a încins în întuneric tot ce a fost.

Ies tinerii din colegiu şi toţi seamănă între ei, şi-i caut pe ei doi, cei mai fericiţi, cei mai frumoşi, cei mai uniţi. Şi am aşa un sentiment de mirare că încă îl mai am!

Amândoi suntem popas
între uşi
deschizându-se, închizându-se.
                                                                                                             Marta Petreu, Elegie

mijloace de transport

Scrie un comentariu

Încerc acum să descriu un bărbat pe la vreo 57 de ani, să înţelegeţi şi voi de ce navetismul oraş-oraş înseamnă, uneori, destindere. Păi se vede de la distanţă că e pictor, sau, mai în general spus, artist. Poartă mereu o geantă haioasă pe umeri, ba de poştaş, ba de miliţian, ba de student, ba de şcolar. E întotdeauna îmbrăcat într-o singură culoare, cu mai multe tonuri şi nuanţe. Azi a fost în verde: verde-pal kakios în palton, verde-catifea raiată în pantaloni, verde-închis în bluză, verde-maroniu în gulerul cămeşii ce se întrezărea cuminte la baza gâtului, verde-fosforescent în şireturile bocancilor cărora eu, una, nu le pot rezista, şi verde-murdar în pălăria de, desigur, pădurar.

A vorbit prostioare cu şoferul(despre vânătoare, despre Opelul din Austria, despre oamenii care sunt …citez: duşmanii propriilor lor gene şi care ar trebui să fie exportaţi fiecare, singur pe câte o planetă, despre poliţiştii ce guvernează străzile giudeţului şi care, mulţi dintre ei, l-au avut ca dascăl), a privit mereu înainte, aplecându-se din când în când înspre şofer, să se asigure că e auzit. Pare-mi-se, nu şedea confortabil, spaţiul era mult prea strâmt pentru amploarea hainelor dânsului ce, nu ştiu cum, parcă ocupau mai mult loc decât paltonul meu răsfirat în neştire. El stătea pe primul scaun pe dreapta, eu pe primul din stânga. Nu vorbea el prea interesant, dar presta un ton caraghios, grav şi ardelenesc totodată. Deşi nu vorbea cu pocituri şi anomalii lingvistice, avea un grai aparte. Zâmbeam şi în sinea mea, şi în afara sinei mele, de fiecare dată când el pierdea firul povestirilor şi o lua pe căi filozofice cu şoferul.(!?)

A vorbit şi cu o (un) oarecare dragă, a rostit acest apelativ de vreo 3-4 ori cu o oarecare admonesteală în glas, un soi de autoritate, de ascultă-mă, eu ştiu mai bine: La ce-ţi trebuie tuburi? Nu mai da banii pe aşa ceva, îţi dau eu câteva…ieşi mai bine aşa. Ce să cumpăr? Da unde crezi tu că găsesc eu aşa ceva? Am să încerc mâine, de fapt nu…mâine am treabă, poimâine am să-l caut să văd…Vorbeşte mai tare, e zacarm şi nu te prea aud. Intru în Dumitra, cobor Dealu’, acolo unde-s grajdurile. L-am văzut şi pe becisnicul ăsta, dar vorbim când ajung în Năsăud…

L-a rugat pe şofer să-l lase în faţa bibliotecii, şi-a luat planşele, şi a coborât.

Omul ăsta e mai siropos decât întreg Napocensisul iarna, îmi spun. L-am plimbat niţel de vineri până duminică, şi n-am rămas decât cu hohote de râs, aceleaşi pe care mi le împrumută Andre când îmi vinde câte-un pont ( comedie ). De data asta a fost Forgetting Sarah Marshall. În rest, a fost timp gol. De-aş mai fi stat măcar o zi, aş mai fi stat o zi.

Am aflat că acel local numit Klausen se transformă. Sau dispare. Hocus pocus preparatus.

Şi am aflat că my love se transformă. E tot mai uriaşă, ca la începuturi.

Au început tenismenii să dea în mingi, Soderling e acolo unde-i stă lui bine: out. De Rafa nu va fi primul, să fie Nikolay al ruşilor. Iarna e în ianuarie, ceea ce înseamnă că se împluntă acuş-acuş în mocirla primăverii, care se va zvânta de-abia în vară.

Închei cu imaginea unei fete (din acceleratul Timişoara-Iaşi, când mă întorceam din Napocensis) de vreo 30 de ani, plânsă, frumoasă, obosită, blondină, cu ochii verzi, gene scurte şi dese, ce-şi ascundea faţa, în reflectarea chipului străin din geam, de plâns. Citea Octavian Paler dintr-o carte galbenă.

Continui cu senzualitate, energie, cădere, cântec-manifest şi cântec-şoaptă -toate-dinspre un clebru nimeni. Take this Waltz, Leonard Cohen, după F. G. Lorca – Pequeno Vals Vienes:

En Viena hay diez muchachas,
un hombro donde solloza la muerte
y un bosque de palomas disecadas.
Hay un fragmento de la mañana
en el museo de la escarcha.
Hay un salón con mil ventanas.

¡Ay, ay, ay, ay!
Toma este vals con la boca cerrada.

Este vals, este vals, este vals, este vals,
de sí, de muerte y de coñac
que moja su cola en el mar.

Te quiero, te quiero, te quiero,
con la butaca y el libro muerto,
por el melancólico pasillo,
en el oscuro desván del lirio,
en nuestra cama de la luna
y en la danza que sueña la tortuga.

¡Ay, ay, ay, ay!
Toma este vals de quebrada cintura.

En Viena hay cuatro espejos
donde juegan tu boca y los ecos.
Hay una muerte para piano
que pinta de azul a los muchachos.
Hay mendigos por los tejados,
hay frescas guirnaldas de llanto.

¡Ay, ay, ay, ay!
Toma este vals que se muere en mis brazos.

Porque te quiero, te quiero, amor mío,
en el desván donde juegan los niños,
soñando viejas luces de Hungría
por los rumores de la tarde tibia,
viendo ovejas y lirios de nieve
por el silencio oscuro de tu frente.

¡Ay, ay, ay, ay!
Toma este vals, este vals del “Te quiero siempre”.

En Viena bailaré contigo
con un disfraz que tenga
cabeza de río.
¡Mira qué orillas tengo de jacintos!
Dejaré mi boca entre tus piernas,
mi alma en fotografías y azucenas,
y en las ondas oscuras de tu andar
quiero, amor mío, amor mío, dejar,
violín y sepulcro, las cintas del vals.

Articole mai vechi

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.